Portal Crestin – Ortodox
Unii nu cred în Dumnezeu. Alţii cred, dar susţin că au credinţa lor. Iar alţii spun că ei cred, dar nu ştiu prea bine în ce cred. În fine, sunt şi unii drept credincioşi, despre care se spune că s-ar împuţina, ca număr. Care ar fi motivele acestor stări?
Acest text se vrea a fi o încercare de analiză a motivelor pentru care, astăzi, asistăm la tendinţe de răcire / rătăcire a credinţei. Departe de mine gândul de a acuza ceva sau pe cineva pentru realităţile spiritualului cotidian.
Antropocentrismul autonom. Omul contemporan tinde să accepte din ce în ce mai greu o autoritate spirituală superioară. Considerându-se centrul creaţiei, el îşi sporeşte vertiginos drepturile, dar începe să refuze obligaţiile. Unica lege divină a iubirii îi displace, iar legile comunitare, obişnuite, încep să fie relativizate, dovezile fiind nerespectarea lor şi disoluţia autorităţilor.
Subiectivismul uman. Constă în părerea că Dumnezeu este făcut după cum ni-L închipuim noi. Situaţia se agravează atunci când, pretinzând că toţi ne pricepem la religie, adeverim sintagma câte bordeie, atâtea obiceiuri.Desigur, rezultatul nu poate fi decât o anarhie religioasă.
Sincretismul religios. Globalizarea a intensificat schimbul de valori culturale şi spiritual. Simultan se amplifică sectarismul, dar şi apariţia unei viziuni deformate asupra unităţii credinţei. Aceasta constă în încercarea de punere în comun a diverselor religii sau confesiuni, pentru a se atinge idealul biblic un Domn, o credinţă, un Botez. Eroarea pleacă din teoria că orice religie are o fărâmă de adevăr, dar în realitate este greu să identifici care fărâme sunt cele corecte. Tocmai de aceea, pentru a ne scuti de eforturi inutile, Însuşi Dumnezeu a venit să ne arate Calea, Adevărul şi Viaţa.
Secularizarea. Accentuarea importanţei valorilor materiale în defavoarea celor spirituale conduce, inevitabil, la pierderea sacralităţii. Mai mult, dominaţia efemerului în existenţa noastră aduce riscul ştergerii esenţialului, ajungând să trăim pentru a avea decât pentru a fi. Ori, Dumnezeu este Cel ce este. Apar şi două capcane, redate mai jos.
Scientismul. Dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică, deşi este îngăduită de Dumnezeu, tinde să se transforme într-o religie în sine. Anumiţi savanţi consideră că ştiinţa poate explica totul, inclusiv religia. Total eronat, deoarece religia nu poate fi explicată prin observaţie ştiinţifică (comuniştii stârneau zâmbete amare când afirmau că omenirea a trimis sateliţi în cer, care nu L-au fotografiat pe Dumnezeu). Reversul însă e posibil: religia poate da sens şi finalitate ştiinţei şi tehnologiei.
Utilitarismul. Într-o societate materialistă, orientată spre consum, religia se poate perverti în utilitarism. Aşa apare o nouă filozofie sucită de viaţă: Dumnezeu este oricând la dispoziţia omului, gata să-i satisfacă acestuia toate dorinţele. De aici, mai este doar un pas până la show-ul şi show-men-ul religios, capabili de provocarea, în masă, a unor pseudo-convertiri.
Lipsa de cunoaştere teologică. Datul cu părerea în teologie (sport naţional şi în alte domenii) este rezultatul semidoctismului şi nivelării valorice, la care am fost supuşi, timp de generaţii. Aşa se nasc idei năucitoare, care urzesc raţionamente pline de superstiţii şi ocultisme, aprinzând cumplite lumini ale întunericului. Mai grav este când, uneori, locul liderilor spirituali este confiscat de habarnişti.
Catehizarea uneori deficitară. Dialogul clerului cu poporul este parazitat in crescendo de folosirea unui limbaj prea academist, protocolar, dezlânat, sterp sau de-a dreptul de lemn. Efectul va fi ratarea conectării la realităţile prezentului şi, în consecinţă, lipsa unor răspunsuri aşteptate de popor. Consecinţa nefastă, dar firească, va fi îndreptarea poporului către evanghelii străine.
Căderile unor clerici. Dintotdeauna, unii au fost tentaţi să acuze teologia pentru nevrednicia unor reprezentanţi ai ei. În asemenea situaţii se cer măsuri ferme (nu dure), tocmai pentru ca în percepţia publică să se înţeleagă distincţia cuvenită. Dacă vrednicia unor slujitori poate spori credinţa poporului, sancţionarea obiectivă şi echidistantă a nevredniciei altora n-ar avea motive să o diminueze, ci dimpotrivă. În schimb, încercarea de cosmetizare a neregulilor, bălmăjirea unor replici confuze sau lipsa totală de reacţie vor fi întotdeauna agravante.
Propagarea mediatică a răului. O parte a presei, (de scandal, de can-can sau chiar de tomberon), poartă responsabilitatea sluţirii cotidianului. Statistic vorbind, conform manualelor curente de jurnalism, probabilitatea de răspândire globală a cazului unui cleric păcătos este mult mai mare decât cea în cazul unui cleric virtuos. Desigur, presa nu face decât să exploateze tendinţele negative din noi, pentru audienţă, prilej cu care, însă, procură umanităţii un nou front de război duhovnicesc.
Cele expuse aici, pe scurt, sunt convins că pot fi completate şi tratate în volume întregi. Unele deja sunt în vizorul specialiştilor. Şi, dacă ne-ar păsa de cele viitoare şi veşnice, ar fi bine să le combatem puterea distructivă, până când nu va fi prea târziu. Adică transformarea umanului în animalic.
Acord autor: Pr. EUGEN TANASESCU
Sursa: Adevarul.ro
