Cunoaşterea lui Dumnezeu
Adeseori, în viaţa noastră de zi cu zi, se întâmplă să auzim cuvinte cu referire la cunoaşterea lui Dumnezeu. Expresii ca „eu îl cunosc pe Dumnezeu”, „vrei să-L cunoşti pe Dumnezeu” sau „L-am cunoscut pe Dumnezeu”, ca şi multe altele asemenea lor, probabil că nu sunt straine de auzul sau văzul tău, cititorule. De aceea, articolul de faţă va trata această temă a cunoaşterii lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, cum Îl putem cunoaşte noi pe Dumnezeu?
Pentru aceasta. Vom face apel tot la învăţătura de credinţă a Bisericii. Mai întâi, dacă socotim după calea de cunoaştere, în principal există 2 căi de cunoaştere a lui Dumnezeu: cunoaşterea naturală şi cea supranaturală.
Cunoaşterea naturală face referire la faptul că putem cunoaşte pe Creator dacă luăm bine aminte la creatură. Căci orice creaţie poartă în sine ceva din creator. De aceea, Sf. Apostol Pavel le scria romanilor: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire. . . „(Rom 1, 20). Prin aceasta, Biserica ne învaţă că putem descoperi pe Dumnezeu prin creaţia sa, adică întregul univers ne vorbeşte despre Creator.
Cunoaşterea supranaturală se mai numeşte şi Revelaţie supranaturală, adică descoperirea pe cale supranaturală a lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă supranatural? Termenul nu are nici o legătură, aşa cum am crede la prima vedere, cu vreo forţă paranormală sau cu fenomene magice. Expresia vrea să arate un modul de cunoaştere mai presus de cel anterior, adică Dumnezeu care s-a descoperit pe sine oamenilor. Aici avem de a face nu cu o cunoaştere din făpturi, ci o cunoaştere din voia Lui Dumnezeu. În acest fel, Biserica afirmă că există două căi de Revelaţie supranaturală, şi anume: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Asupra Sfintei Scripturi nu există dubii sau polemici, cu toţii fiind de acord că ea reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu păstrat în scris, mai cu seamă în Sfintele Evanghelii. Dar ce reprezintă Sfânta Scriptură? Ea este de fapt o colecţie de cărţi scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt de către autori diferiţi, colecţie ce păstrează adevăruri de credinţă, învăţături, precum şi anumite relatări istorice (Scriptura are şi un aspect de document istoric). În principal, Scriptura este împărţită în Vechiul şi Noul Testament, momentul de demarcaţie clară între aceste două etape fiind naşterea Mântuitorului Hristos. Întrucât nu orice carte scrisă este demnă de a fi prezentă în colecţia Scripturii, alcătuirea ei a fost stabilită în comun acord de către întreaga Biserică. Astfel, s-a stabilit că există 39 de cărţi canonice ale Vechiului Testament, la care se mai adaugă alte 13 cărţi şi fragmente necanonice, dar ziditoare de suflet; precum şi 27 de cărţi canonice ale Noului Testament.
În schimb, când vine vorba de Sfânta Tradiţie, aici există numeroase păreri, polemici, definiţii şi controverse. Unii înţeleg Tradiţia ca un ansamblu de obiceiuri şi ritualuri religioase şi nu numai, care stau în legătură cu credinţa. Alţii, consideră Tradiţia ca ceva păstrat din bătrâni, în vreme ce sunt şi unii care nu dau nici o importanţă acestui aspect.
Corect însă, din punct de vedere teologic, Sfânta Tradiţie reprezintă de fapt totalitatea învăţăturilor de credinţă revelate, care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, dar care completează Sfânta Scriptură şi care s-au transmis de la Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli prin viu grai sau prin alte documente ale vremii. Aici putem cuprinde hotărârile celor 7 mari Sinoade Ecumenice (asupra cărora întreaga Biserică a fost de acord), scrierile Sfinţilor Părinţi, scrierile liturgice, rânduielile cultice, monumente de artă bisericească precum şi mărturisiri de credinţă ale Bisericii. Este de la sine înţeles că întreaga Scriptură nu putea cuprinde toată învăţătura despre Dumnezeu, lucru remarcat şi de Sf. Apostol Ioan care zice: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin.”(Ioan 21, 25) iar în alt loc spune: „Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.”(Ioan 20, 30). Dacă lucrurile stau aşa, atunci cum putem şti care scrieri şi documente sunt bune de păstrat în Tradiţie şi care nu? Pentru aceasta Biserica a stabilit anumite criterii de autenticitate ale tradiţiei, criterii ce se rezumă la formularea scriitorului bisericesc Vincenţiu de Lerin, care a spus că adevărata tradiţie constă în „ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi”. Aşadar, tot ceea ce nu probează această afirmaţie nu poate face parte din Tradiţia Bisericii, şi prin urmare, din tezaurul de credinţă al acesteia.
Dacă privim asupra modului de exprimare al cunoaşterii lui Dumnezeu, vom observa şi aici două moduri de exprimare: unul afirmativ şi unul negativ. De aceea, Biserica mai învaţă că această cunoaştere a lui Dumnezeu poate fi catafatică (adică afirmativă) şi apofatică (adică prin negaţie)
Cunoaşterea catafatică se referă de fapt la exprimarea afirmativă, pozitivă asupra lui Dumnezeu. De exemplu, când afirmăm că Dumnezeu este Bun, Drept, Atotţiitor, Atoateştiutor, Omniprezent, sau când ne referim la alte calităţi pozitive ale lui Dumnezeu, atunci spunem că aceasta este o cunoaştere catafatică, o cunoaştere afirmativă. Dimpotrivă, atunci când ne exprimăm la modul negativ asupra lui Dumnezeu, ca de exemplu, că El nu este rău, nu este finit, nu este limitat, atunci spunem că avem o cunoaştere apofatică, o cunoaştere prin negaţie. De remarcat însă că această cunoaştere apofatică nu duce, aşa cum s-ar putea crede, la neştiinţă sau la lipsă de cunoaştere, ci dimpotrivă, în raport cu Dumnezeu, cunoaşterea apofatică este un mod superior de cunoaştere. Spun asta întrucât, dat fiind caracterul unic al diviniţăţii, noi putem afirma mai multe despre Dumnezeu prin negaţie decât prin afirmaţie. Această cunoaştere apofatică este de fapt o completare a cunoaşterii catafatice.
Cu toate acestea, există un adevăr fundamental care trebuie ţinut minte. Oricât ne-am strădui noi, trebuie să recunoaştem că Dumnezeu, din cauza infinităţii şi măreţiei sale, nu poate fi cunoscut în fiinţa sa. Cu alte cuvinte, fiinţa dumnezeirii, alcătuirea ei, sau cunoaşterea ei în mod raţional, nu ne este accesibilă, întrucât există o diferenţă clară între noi, creaţia , şi Dumnezeu, Creatorul. Atunci, veţi spune, ce cunoaştem de fapt la Dumnezeu? Biserica, prin Sf. Grigorie Palama, ne învaţă că, deşi Dumnezeu, în fiinţa Sa, este inaccesibil cunoaşterii, El poate fi cunoscut prin energiile sau lucrările Sale. În acest fel, noi putem cunoaşte , de fapt, activitatea creatoare a lui Dumnezeu, activitatea proniatoare (adică modul în care el se îngrijeşte şi poartă de grijă creaţiei Sale), activitatea Răscumpărătoare şi Mântuitoare (săvârşită prin Fiul Său, Iisus Hristos), activitatea de Sfinţire şi Desăvârşire a creaţiei (prin Duhul Sfânt, care lucrează prin Sfintele Taine). Altfel spus, dacă fiinţa lui Dumnezeu rămâne inaccesibilă omului, noi putem cunoaşte pe Dumnezeu prin lucrarea pe care El o săvârşeşte în lume. Urmând acestei idei, putem spune chiar că pe Dumnezeu îl putem cunoaşte şi în împrejurările concrete ale vieţii.
Aş dori să închei acest articol prezentând şi caracteristicile cunoaşterii lui Dumnezeu. Mai întâi, cunoaşterea lui Dumnezeu este nedeplină. Întrucât puterile noastre spirituale sunt limitate, iar Dumnezeu este infinit în orice privinţă, este logic faptul că noi nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu în totalitate. Sf Apostol Pavel scrie corintenilor că: „Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa….Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.”(1 Cor 13, 9. . 12).
Apoi, cunoaşterea lui Dumnezeu este indirectă. Spuneam că, de fapt, noi nu cunoaştem fiinţa lui Dumnezeu, ci numai energiile sau lucrările Sale. Mai mult, cunoaşterea lui Dumnezeu este de fapt, analogică, adică se face prin comparaţie, deoarece raţiunea umană cunoaşte operând cu termenii pe care îi ştie deja. Când afirmăm sau negăm ceva despre Dumnezeu, mintea noastră operează cu noţiuni şi concepte pe care le-am învăţat deja, din jurul nostru. În fine, cunoaşterea noastră despre Dumnezeu este simbolică, adică noi expunem sau formulăm cunoaşterea lui Dumnezeu prin simboluri, imagini sau figuri, noţiuni şi concepte.
În speranţa că acest articol a dat destul de gândit celor ce se grăbesc să afirme că îl cunosc pe Dumnezeu, dar şi în nădejdea că a oferit destulă cunoştinţă celor ce doresc să-L cunoască pe Dumnezeu, închei cu un cuvânt al Mitropolitului Filaret al Moscovei, care spunea: „Toate cunoştinţele noastre sunt nefolositoare când noi nu-L cunoaştem pe Iisus Hristos”