Biserica si banii

De ceva vreme, spaţiul public este străbătut de tema relaţiei dintre bani şi „cele sfinte“, uneori cu efect de buzdugan aruncat spre Biserică. Fiind în plin capitalism, un asemenea subiect nu poate fi ratat, dar observ că, adeseori, nici măcar serios tratat.

Prin urmare, încerc aici câteva consideraţii, spre echilibrarea punctelor de vedere, dar şi spre disperarea celor care se vor grăbi să mă acuze că îmi apăr, slugarnic, casta din care fac parte.

Banii apar în civilizaţia umană ca mijloc de schimb al unor valori. Acest lucru este frumos analizat într-un cuvânt al Sf. Grigorie Palama care arată că banul este un mijlocitor, prin utilizarea căruia cele ce prisosesc se dau, iar cele ce sunt de lipsă se împlinesc, iar prin aceasta se menţine comuniunea unora cu alţii.

Scriptura nu este lipsită de exemple în acest sens. În Vechiul Testament, Dumnezeu rânduieşte ca preoţii să trăiască de la altar, prin jertfele poporului, rânduite ca drept recunoştinţă pentru binefacerile Domnului. (tema recunoştinţei este reluată de însuşi Domnul Hristos în Evanghelia Vindecării celor 10 leproşi, din această Duminică).  

În Noul Testament, Apostolul Neamurilor, deşi nu se ruşina în a-şi câştiga cu sudoarea proprie cele necesare traiului zilnic, stilizează Legea Veche, filosofând asupra contribuţiei credincioşilor la întreţinerea Bisericii, prin fraza Dacă noi am semănat la voi cele duhovniceşti, este, oare, mare lucru dacă noi vom secera cele pământeşti ale voastre? 

Din nefericire şi astăzi mai sunt unii care pică acest examen. Aşa cum unii administratori de bani publici  au impresia că singura lor menire ar fi însuşirea ocultă a banului public, tot aşa şi unii slujitori ai Domnului cred că banii Bisericii sunt banii proprii. 

Pe de altă parte, neplata plăţii lucrătorilor este catalogată în morala creştină drept un păcat strigător la cer, deoarece, fiind săvârşit cu rea intenţie,  revendică dreptatea lui Dumnezeu. Aşa apar inechităţile sociale, sclavia financiară sau chiar infracţionalitatea economică.

Prin urmare, indiferent de sistemul economic aplicat în Biserică sau societate, vor fi unii care vor rata examenul mânuirii mântuitoare a banului. Deşi comunitarismul Bisericii din perioada Apostolică părea soluţia ideală pentru progresul societăţii, au existat Anania şi Safira, care şi-au găsit sfârşitul în abordarea necinstită a chestiunii financiare (păcatul nu generează decât moarte).

În loc de concluzie la chestiunea banului în Biserică, tratată pe scurt desigur, propun următorul text, inspirat din înţelepciunea populară, care, în funcţie de cum îl înţelegem, ne arătă unde ne situăm duhovniceşte.

Într-un sat, duminica, după slujbă, preotul anunţă pe credincioşi că are să le comunice trei veşti: una proastă, una bună şi una mai proastă ca prima.

„Care este cea proastă?”, au întrebat enoriaşii. „Păi”, zice părintele, „acoperişul bisericii noastre s-a spart şi trebuie reparat de urgenţă, ceea ce necesită bani”.

„Atunci, care este vestea bună?” au fost curioşi credincioşii. „Anume faptul că avem banii”, a replicat, entuziast,  părintele.

Bucuroşi, credincioşii au mai întrebat: „Păi, dacă aşa este treaba, care este vestea mai proastă decât prima?”

Răspunsul părintelui a fost scurt: 

„Banii sunt încă în buzunarele voastre.”