Sa ne pozam cu Eminescu

Eminescu a ajuns astăzi, la o scară corespunzătoare, comparabil cu Hristos sau cu Biblia. Toţi vor să-l aibă în bibliotecă, să-l recite, să-l aniverseze. Adică să se pozeze cu el. Dar puţini mai sunt dispuşi să-i urmeze. „Unde?” veţi întreba. În mărturisirea valorilor în care Eminescu a crezut, ar fi, pe scurt răspunsul.

Probabil că aţi observat tendinţa oamenilor obişnuiţi de a se face remarcaţi prin împrumutul de imagine al unor personalităţi cu care, de regulă, fie se pozează, fie le cer un autograf. Cred că, pentru anumite figuri publice de pe la noi, acest lucru se aplică întocmai. Căci altfel nu-mi explic organizarea de numeroase evenimente dedicate geniului românesc, chiar în ziua aniversării sale, după care o linişte mormântală se aşterne peste aura poetului nostru universal.

Desigur că aceste evenimente trebuie şi este necesar să se întâmple, pentru educaţie şi pentru aducerea în lumină a noilor amănunte biografice sau a unor fragmente importante de operă eminesciană. Dar uneori, nu ştiu de ce am impresia că Eminescu, la scară mult mai mică desigur, seamănă cu Hristos în perioada de la Florii la Patimi.

După care, la Patimi, peisajul este diametral opus. Acelaşi auditoriu îl scuipă, îl huiduie şi îl dezaprobă pe Hristos, puţini fiind lângă Dânsul la Răstignire. Cam tot aşa şi cu Eminescu. Puţini sunt cei care îl urmează în pătimirile sale, în mare parte datorate reacţiei faţă de nedreptăţile şi absurdul societăţii. Sau în idealurile sale de bine, frumos şi adevăr. 

Câţi oare astăzi au curajul asumării unei demnităţi politice, cu riscul de a fi defăimat şi declarat nebun în spaţiul public? Sau câţi ar accepta lovirea cu o piatră în cap, în numele idealurilor lui Eminescu?