Portal Crestin – Ortodox
A mai trecut un an, începe un altul, aparent din ce în ce mai accelerat şi mai haotic. Luni, săptămâni, zile, ore, clipe, toate trec ireversibil, asemenea vorbelor. Întrebarea esenţială este: trec cu bun folos sau nu?
Pentru fiecare dintre noi, curgerea timpului are un început din momentul intrării noastre în această lume. Însă, contrar unor păreri apocaliptice bazate eronat pe simetria început-sfârşit, această curgere nu mai are sfârşit,în afară de situaţia în care veşnicia este sinonimă cu sfârşitul timpului.
Aparent, timpul nu curge la fel pentru fiecare deoarece percepţia noastră cronologică este influenţată de propria stare duhovnicească. Astfel, o stare echilibrată, liniştită, chiar contemplativă,ne dă senzaţia de dilatare a timpului, de încetinire a curgerii sale, un fel de pregustare a veşniciei, în timp ce o stare de frământare, plină de griji şi de îngrijorări („multi-tasking”, dacă vă mai aduceţi aminte) stârneşte sentimentul crizei de timp, de curgere rapidă a acestuia,culminând cu apariţia paradoxului "n-am timp nici să mor". În realitate,timpul curge uniform pentru întreaga creaţie,deoarece,în esenţa sa,timpul este existenţă,după cum ne spune Sf. Vasile cel Mare, cinstit chiar la începutul fiecărui an.
Cum însă toate cele ce există au un scop anume, înseamnă că timpul are o valoare existenţială,care se traduce prin folosul pe care îl poate aduce în viaţa noastră. Tocmai de aceea, pentru a cuantifica acest folos, încă din cele mai vechi timpuri omul a fost preocupat de măsurarea timpului, folosindu-se de diverse sisteme calendaristice.
În civilizaţia creştină, folosul curgerii timpului se cuantifică prin “vârsta duhovnicească”. Paradoxal, deşi creştinii folosesc un calendar al curgerii timpului astronomic, acesta este util doar pentru dobândirea sfinţeniei, a comuniunii oamenilor în Hristos. Acesta este şi motivul pentru care fiecare zi calendaristică este pusă sub cinstirea anumitor momente sau personaje sfinte care educă şi sporesc această “vârstă duhovnicească”.Mai mult, actuala cronologie planetară este numerotată "după Hristos", sau "era noastră", ca punctare a importanţei filosofiei creştine asupra timpului: El trebuie preţuit ca dar al lui Dumnezeu, pentru mântuire. De aici şi expresia "timp al mântuirii".
Până şi expresia uzuală „La mulţi ani”, ascunde de fapt un îndemn la folosirea prezentului spre buna desăvârşire în veşnicie a propriei persoane. Aşa se face că şi celelate expresii obişnuite, legate de cronologie, au acelaşi chip al bunătăţii: „Bună ziua”, „Bună seara”, „Noapte bună”, etc. Tot Sf. Vasile cel Mare spunea: „Priveşte cu folos, ascultă cu folos, vorbeşte cu folos, răspunde cu folos”.
Pe de altă parte însă, ispita nu doarme nici ea. Tentinţa spre cădere a firii umane atrage, în Scriptură, o avertizare din partea Creatorului existenţei şi timpului: „Ajunge zilei răutatea ei”. Adică timpul poate deveni un duşman al nostru, atunci când este prost întrebuinţat.
Există nenumărate situaţii în care, sub diverse forme, timpul este irosit, ceea ce are drept consecinţă imaturizarea interioară sau, altfel spus, vârsta „retardului duhovnicesc”. În această situaţie, timpul devine un contra-timp al propriei persoane, ce se manifestă prin apariţia crizei de timp şi a individualismului, prin idolatrizarea profitului sub sloganul demagogic „time is money”.
Concluzia este evidentă: timpul devine prieten când este trăit pentru dobândirea deplinătăţii „vârstei duhovniceşti”, sfinţenia,dar devine un duşman atunci când este trăit doar pentru o clipă egoistă, adeseori aflată sub triada răului: pofta ochilor, pofta trupului şi trufia vieţii.
De aceea, să nu mai pierdem timpul în Noul An. Sau, mai bine spus, să-l pierdem pentru dobândirea veşniciei. Căci timpul trece, iar veşnicia se apropie.
