Presa este fiica Bisericii

Următorul text se doreşte a fi un cadou peste timp pentru presa românească. Şi sper ca, aşa cum nostalgiile trecutului ne mai aduc câte o rază de soare în cenuşiul cotidian, tot aşa, acest mic gest, să încălzească şi să bucure, de Sărbători, inimile celor care trudesc, zi de zi, uneori în situaţii-limită, în presa neamului nostru.

Apropierea sărbătorilor ne provoacă imaginaţia şi creativitatea în privinţa cadourilor. Expresie a dragostei infinite a lui Dumnezeu pentru om, afirmată în însăşi asumarea firii omeneşti, darurile au rolul de a concretiza dragostea omului pentru Dumnezeu şi aproapele. Noi sau vechi, materiale sau sufleteşti, darurile ne pot înnobila sufletele şi ne pot aduce mai aproape de sfinţenie.

M-am gândit mult la un dar pe care să-l fac presei. Şi răscolind prin tolba mea cu daruri, am decis că ar fi potrivit pentru presă un dar pe măsura ei…un text de suflet.

Textul s-a născut în anul 1934 din inima, cugetul şi voinţa Episcopului de atunci de la malul Mării Negre, Preasfinţitul Gherontie Nicolau, care a participat la lucrările unui Congres al Federaţiei Generale a Presei de la Constanţa.

Ani de zile acest text a stat printre paginile prăfuite din arhive, asemenea unei pietre scumpe ascunse printre lucruri obişnuite, până când a fost descoperit de o colegă a mea, Laura Caloean, preocupată cu o cercetare privind istoria presei (pe această cale îi şi aduc mulţumirile cuvenite).  Ţin minte că mi l-a arătat cu o bucurie crescută şi de faptul că acest text dovedeşte că încă din secolul trecut existau relaţii fireşti, de comunicare şi comuniune, dintre Biserică şi Presă.

Dar, pentru a nu prelungi suspansul, iată textul respectiv:

 „Astăzi şi la noi, presa e socotită o putere de netăgăduit în stat, pentru că ea este tălmăcitoarea gândului obştesc. Presa veacu­lui nostru e apoi un acumulator de gânduri şi un difuzor de idei şi simţăminte; este un mijloc de luminare şi moralizare a lumii, un ferment de transformare a societăţii. Fiind o materializare a opiniei tuturor, însă, presa are posibilitatea să fie „o floare din grădina sufletu­lui omenesc”dar ea mai poate fi şi „o buruiană, ră­sărită din putreziciune publică" Ea poate fi stegara adevărului, după cum poate fi şi o şcoală a minciunii. (…)

Dar, Presa românească este, la origină, o fiică a Bisericii ortodoxe. Sub acoperământul şi blagoslovenia Sa (a Bisericii n.n.), a căpătat duh şi viaţă. Într-adevăr, Varlaam, Dosoftei şi toţi marii Ierarhi din trecut au fost şi primii gazetari, dacă am admite că, pe atunci, cartea îndeplinea şi rolul de gazetă. Prin Biserică, deci, presa românească a primit sigiliul eternităţii. De aceea, pot afirma că presa ro­mânească, fiind şi slujitoarea veşniciei, se menţine pe linia bunei sale tradiţii, numai atunci când stă în slujba adevărului curat. …

Si acum, înainte de a sfârşi, mă întreb: Este îndreptăţită oare Biserica, să afirme prin glasul meu cu toată convingerea că presa reprezintă a patra putere, în cadrul organizaţiei statului nostru modern ? Răspund : Este, şi pe bună dreptate. Presa, este însă, o putere specific spirituală căci ea nu se confundă nici cu puterea legislativă, fiindcă nu stă în atribuţia sa de a legifera, nici cu puterea judecătorească, pentru că nu sancţionează actele omeneşti, (…) şi nici cu cea executivă, pentru că nu dispune de aparatul de constrângere, pe care-l utilizează această din urmă, ci, pe cel al conştiinţei morale. Presa este — încă odată — esenţialmente, o putere— prin excelenţă — spirituală. Nu se confundă cu celelalte, dar le dă sugestii, le direcţionează şi le corijează la vreme. (…)

Căci, numai presa, susţinută de un suport divin, numai aceea, care se adapă de la depozitara adevărului Dumnezeiesc : Sfânta Scriptură, poate să conducă pe oameni—ireproşabil — spre culmile idealului.”

Concluziile nu pot aparţine decât celor cărora le-am dăruit acest text.