Rugaciuni ortodoxe

“Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea lui Dumnezeu, dar nici una nu ajută ca rugăciunea” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Rugăciunea este o înălţare a cugetului şi a sufletului către Domnul Dumnezeu, însoţită de smerenie, de iubire. Ea presupune o atitudine duhovniceasca cinstită, deschisă, fără perturbări ale gândului, fără a permite ca alte gânduri, străine să întrerupă şuvoiul acesta urcător al inimii către izvorul vieţii, către Lumină. Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Aşezarea la rugăciune este o intrare în fericire, în pace, în sânul lui Avraam. Rugăciunea este un răgaz luat din preocupările lumeşti de zi de zi şi din războiul necazurilor, suferinţelor, durerilor, când îi povestim Tatălui Ceresc toate ale noastre, bune – pentru care ne arătăm recunoscători – şi rele – pentru care îi cerem ajutorul să le ia de la noi, să ne întărească împotriva lor si sa ni le ierte. La rugăciune stăm de vorbă cu Părintele nostru din ceruri, aşa cum am sta de vorbă cu tatăl nostru după trup, dar cu mult mai mare încredere că El ne va salva din toate câte ne asupresc, după bunătatea Sa fără margini, cu atotputernicia Lui cea iertătoare.

Dumnezeu nu ne este dator cu nimic, de aceea noi nu-I poruncim să ne ajute, ci Îl rugăm cu sufletul frânt, conştienţi de faptul că, prin multele noastre păcate şi uitări ale poruncilor Sale, noi nu merităm ajutorul cerut. Ne încredinţăm blândeţii şi milei Lui nemărginite, plini de nădejde că ne va auzi, ne va asculta, ne va ajuta spre binele nostru, după bineplăcută voia Sa.

Când ne rugăm nu trebuie să ne fugă privirile, după cum spuneam că nu trebuie să ne fugă gândurile. Aceasta înseamnă că nu lăsăm ochii să vadă ce se petrece în jurul nostru, cine trece pe lângă noi, cum arată cineva sau ceva. Nici nu lăsăm urechile să asculte ce se vorbeşte alături de noi sau mai departe. Nici nu simţim dacă este cald sau frig. Ci trebuie să stăm cu mintea în inimă, si cu inima la picioarele lui Dumnezeu. Tot gândul trebuie să ne fie concentrat în inimă. Aceasta înţelegea Mântuitorul când ne îndemna să intrăm în „cămara lăuntrică”.

Nu trebuie să lăsăm nici închipuirea să rătăcească pe căile alese de ea, nici la desfătări, nici la necazuri şi, mai presus de orice, la păcate. Trebuie să ne încordăm voinţa să nu ni se depărteze gândul de Domnul, pe care trebuie să-L privim cu evlavie şi cu toată puterea dragostei noastre. Nu este cazul să ni-L închipuim pe Dumnezeu cum arată, ci doar să-L simţim aproape de noi, cum ne pătrunde în inimă, curăţitor, cum ne învăluieşte în iertarea Sa, în iubirea Lui pentru toate făpturile şi mai presus de toate pentru oameni, dintre care să ştim că cei de pe urmă suntem noi.

Există mai multe feluri de rugăciuni. O împărţire a lor ţine seama de câţi sunt cei care se roagă, unde o fac şi când. Astfel există rugăciune personală săvârşită de om singur, acasă, pe stradă, în mijlocul naturii, în celulă, la muncă, fără ştirea nimănui şi aşa mai departe. Există şi rugăciunea obştească, săvârşită în biserică, în mijlocul celorlalţi credincioşi, în cadrul Sfintelor Slujbe.

De asemeni, rugăciunile se împart în trei categorii, după cele ce conţin: rugăciunile de laudă, de mulţumire şi de cerere. Noi, prea adesea uităm de primele două şi n-o ţinem minte decât pe a treia, ca nişte egoişti ce suntem.

Mintea noastră nu rareori este răpită de frumuseţea lumii, de toate bunurile ce există în ea, de felul în care tot răul se preschimbă într-o bună zi în bine şi de atâtea altele pe care le trăim. Aceste sentimente ne umplu sufletul de admiraţie în faţa lui Dumnezeu şi simţim nevoia să o spunem cuiva, mai ales Lui. Dacă atunci ne lăsăm chemaţi de rugăciune si simţim că trebuie să comunicăm aceasta minunare ce ne umple sufletul, vom rosti rugăciuni de laudă.

Dacă minunarea noastră se datorează ajutorului lui Dumnezeu, cerut sau nu, în izbânzile noastre sau în simpla noastră putere de a vieţui împotriva greutăţilor existenţei, ne vor urca pe buze, din adâncul inimii cuvinte de mulţumire: ele sunt rugăciuni de mulţumire.

Cele mai deseori simţim nevoia să-I cerem lui Dumnezeu ajutorul; astfel rostim rugăciunile de cerere. Oamenii nu înţeleg că cele câte cred că le sunt necesare le pot şi dăuna uneori. Nu rareori ei socotesc, în nebunia lor, că Dumnezeu îi va ajuta chiar şi la săvârşirea păcatelor. De aceea ni se spune: „Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi pe plăcerile voastre” (Iacob 4, 3). Dumnezeu nu ne ajută decât spre binele sufletului nostru, niciodată spre încălcarea poruncilor Sale, pentru că scopul Lui este MÂNTUIREA noastră. Drept pentru care, să fim întotdeauna atenţi să nu cerem ceva ce nu se potriveşte vieţii bunului creştin, pentru că se va întoarce împotriva noastră.

Cum trebuie să ne rugăm ?

Plecând fruntea înaintea lui Dumnezeu, trebuie să ne însemnăm cu Sfânta Cruce, să îngenunchem pe ambii genunchi şi să ne rugăm cu credinţă, nădejde, încredere de fii (fiice) duhovnicesti ai lui Dumnezeu şi mai ales cu stăruinţă.

Putem face metania mare, cu căderea pe palmele întoarse, adică sprijinite de pământ cu spatele degetelor şi atingerea pământului cu fruntea, sau metania mică, cu alte cuvinte atingerea pământului cu mâna dreaptă, din picioare, urmată de semnul Sfintei Cruci. Aceste metanii pot preceda sau încheia rugăciunea. De asemenea ne putem ruga în genunchi, cu faţa la pământ, asa cum s-a rugat Iisus în grădina Ghetsimani.

Ne putem ruga cu mâinile încrucişate pe piept, simbolizând înălţarea inimii spre Domnul, ori ridicând braţelor, în chip de troiţă, astfel unindu-ne cu Domnul nostru Iisus Hristos răstignit, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „bărbaţii să se roage ridicându-şi mâinile curate” (Tim. 2, 8). Aşa se roagă astăzi preoţii când slujesc Sfânta Liturghie.

Creştinul se poate ruga în taină, adică în gând, cu glas tare sau prin cântare.

Rugăciunea are valoare deosebită dacă este însotită de post, de ajunări şi de înfrânarea patimilor.

Ea ne „sporeşte şi ne întăreşte puterile”, ne ajută în lupta „împotriva gândurilor, ispitelor, poftelor şi patimilor vătămătoare”, „ne spală şi sfinţeşte sufletul”, „ne umple inima de frumuseţe şi de iubire, de pace şi de bucurie, de sfinţenie”, „rugăciunea face din om un fiu al lui Dumnezeu”, asa cum ne invata Catehismul Bisericii Ortodoxe.

Mantuitorul ne-a recomandat atât să ne rugăm singuri („în cămara lăuntrică”), cât si cu mai mulţi („Unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”; Matei 18, 20). Oricum, este bine să ne rugăm „în toată vremea” (Luca 21,36).

Luand aminte asadar la acestea, daca pana acum inca nu ne-am rugat sa incepem sa ne rugam pentru ca ne invata Scriptura ca „bucurie se face in cer pentru intoarcerea unui pacatos.” Iar daca suntem din cei care am gustat dulceata rugaciunii sa nu ne temem a ravni si mai tare la acesta comoara cereasca, adevarat mod de viata in Hristos. Si precum ne invata si Parintele Arsenie Papacioc de la Manastirea Techirghiol ar fi bine ca rugaciunea sa nu ramana ritual facut la ore fixe, ci mod de viata, rasuflare si bataie a inimii.

DRD. SORIN OVIDIU ANGHEL